Sfântul Serafim de Sarov, prăznuit pe 2 ianuarie. Viața și învățăminte importante

Pe 2 ianuarie, la început de an, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, un mare sfânt al Rusiei.

Viața Sfântului Serafim de Sarov:

Cuviosul Serafim s-a născut în anul 1759, la 19 iulie, în oraşul Kursk, din Rusia, având părinţi binecredincioşi, Isidor şi Agafia. A intrat în mănăstirea din Sarov la vârsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 până în 1804, a trăit singur în pădure, păzind în amănunt rânduiala Sfântului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o în setea lui neobosită de a citi cărţile Sfinţilor Părinţi.

În pădure, Sfântul Serafim locuia în tovărăşia animalelor sălbatice: urşi, lupi, vulpi, care se obişnuiseră să ia hrana din mâna lui. Din ispita diavolului, Sfântul Serafim a fost bătut rău de tâlhari şi a fost găsit fără cunoştinţă în coliba lui din pădure. Vindecat de răni, între anii 1804-1807 a primit rânduiala de viaţă a stâlpnicilor şi a petrecut o mie de zile şi de nopţi, rugându-se în genunchi, pe o piatră, în inima pădurii, îndurând ierni grele.

Mai apoi, vreme de mulţi ani, a stat zăvorât în chilia lui din mănăstire, fără pat şi fără căldură, având ca pravilă – rostirea rugăciunii lui Iisus, iar ca citire săptămânală – cele patru Evanghelii. Duminica se împărtăşea cu Sfintele Taine, pe care i le aducea un preot în chilia sa.

În urma unei vedenii în care i s-a arătat Maica Domnului, însoţită de Sfinţii Petru al Alexandriei şi Clement al Romei, Sfântul Serafim a primit darul de a povăţui suflete ca părinte duhovnicesc (stareţ) şi a început să primească pe credincioşi la chilia sa. Îi întâmpina întotdeauna rostind cuvintele: „Bucuria mea!”, şi îi învăţa că scopul vieţii creştine este „dobândirea Duhului Sfânt”. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat în rugăciunea neîncetată, Se arată prin venirea Duhului Sfânt, iar Duhul şi Fiul, împreună, îl duc pe cel ce se roagă la apropierea de Tatăl.

Mărturia lucrării de împărtăşire din lumina dumnezeiască, aşa cum a cunoscut-o Sfântul Serafim, este descrisă în cartea lui Nicolae Motovilov: Viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Motovilov îi spuse Cuviosului Serafim: „Şi totuşi, eu nu înţeleg cum pot să am siguranţa că sunt în Duhul Sfânt. După care semne pot eu să cunosc singur că harul Sfântului Duh se află în mine?”. Părintele Serafim spuse: ,,Iată, acum, suntem amândoi în harul Sfântului Duh… Dar de ce nu mă priveşti?”. ,,Părinte, nu pot să te privesc.

Ochii sfinţiei tale aruncă fulgere de lumină. Faţa sfinţiei tale e mai arzătoare decât soarele şi mă dor ochii”. Şi Cuviosul Serafim urmă: ,,Te afli în plinătatea Sfântului Duh, altfel n-ai putea să mă vezi în starea aceasta”. Apoi i-a spus şoptit: ,,Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui către noi. Vezi, în adâncul inimii m-am îndreptat către Dumnezeu, zicând: Doamne, fă pe omul acesta vrednic să vadă, cu ochii lui trupeşti, arătarea Preasfântului Duh. Şi iată, Dumnezeu a auzit rugăciunea smeritului Serafim… Dar bine, de ce nu te uiţi la mine? Nu-ţi fie teamă, Dumnezeu este cu noi…”.

,,Încurajat, încercai să ridic ochii şi o spaimă sfântă îmi cuprinse toată fiinţa. Închipuiţi-vă faţa unui om care vă vorbeşte din mijlocul soarelui; îi vezi mişcarea buzelor, înfăţişarea ochilor, îi auzi glasul, simţi că te ţine de umeri, dar nu-i vezi nici braţele, nu vezi nici trupul tău, nici al celui ce-ţi vorbeşte, ci vezi numai o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare, luminând întinsul zăpezii, până departe, împrejur, luminând fulgii de zăpadă, care nu încetau să cadă peste mine şi peste marele stareţ”.

Şi Părintele Serafim urmă: ,,Dacă numai presimţirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastră de atâta mângâiere şi atâta înviorare, ce vom spune de bucuria însăşi, care este pregătită în ceruri, tuturor celor ce plâng aici pe pământ? Şi dumneata, dragul meu, ai plâns destul în viaţa pământească. Dar, iată, cu câtă bucurie te mângâie Dumnezeu…

Dar acum e vremea luptelor, a strădaniilor neîncetate, e vremea dobândirii unor puteri din ce în ce mai mari, ca să creştem ,,până la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (cf. Efeseni 4, 13). Atunci, însă, bucuria aceasta, pe care o simţim acum în parte şi într-un timp scurt, se va arăta în toată plinătatea ei şi ne va covârşi toată fiinţa cu desfătări negrăite, pe care nimeni nu va mai putea să le ia de la noi”.

Cuviosul Serafim a întemeiat mănăstirea de maici de la Diveevo, apoi a răposat cu pace în ziua de 2 ianuarie a anului 1833. Prima aflare a moaştelor sale a avut loc cu prilejul trecerii lui în rândul Sfinţilor, în anul 1903, la 19 iulie, dată care a devenit a doua lui zi de prăznuire.

În anul 1926, pe vremea prigoanei ateiste, mănăstirea Diveevo a fost desfiinţată, iar moaştele Cuviosului au fost ascunse de atei, spre a opri pelerinajele prin care credinţa se întărea. Ele au fost descoperite din nou în anul 1991 şi au fost aşezate la Diveevo, unde mulţimi de credincioşi din toată lumea vin spre a-l cinsti.

Sfântul Serafim a rămas în conştiinţa credincioşilor ortodocşi ca un mare părinte duhovnicesc, lucrător al rugăciunii neîncetate, purtător de har şi făcător de minuni.

O parte din Moaștele Sfântului Serafim de Sarov au fost aduse în România de către Patriarhul Kiril al Rusiei și sunt așezate într-o raclă în Biserica Nicolae Tabacu, situată pe Calea Victoriei, în București.

Ce ne învață Sfântul Serafim de Sarov:

Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.

“Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Adevărata credinţă nu poate să existe fără fapte. Cine crede cu adevărat, acela oricum va face fapte bune.

Dacă omul, din iubire de Dumnezeu şi din dragoste pentru viaţa în virtute, nu-şi face multe griji pentru sine, crezând că de el Se va îngriji Dumnezeu, această încredere în pronia divină este şi potrivită şi înţeleaptă.

Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, se socoteşte pe sine călător şi străin pe acest pământ, în dorinţa lui să se unească cu Dumnezeu, doar spre Acesta îşi ţinteşte continuu mintea şi inima.

Omul care se va hotărî să ducă viaţă lăuntrică, trebuie întâi de toate să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7).

Mintea omului treaz se aseamănă cu păzitorul grijuliu şi cu străjerul Ierusalimului lăuntric. Din înălţimea vieţii duhovniceşti priveşte cu ochiul său curat puterile potrivnice, aflate împrejurul şi înlăuntrul sufletului său, după cuvintele psalmistului: “Şi au văzut ochii mei şi au suferit vrăjmaşii mei” (Ps. 53, 7).

Omul cât timp este în trupul său se aseamănă cu lumânarea aprinsă. Aşa cum lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, şi de aceea trebuie să se îngrijim mai mult de suflet decât de trup: “Ce foloseşte omul dacă câştigă lumea întreagă, însă îşi pierde sufletul său? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

Dacă Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea răbdării.

Trebuie să-ţi obişnuieşti mintea să lucreze înlăuntrul legii Domnului. Sub îndrumarea Aceluia să-ţi petreci viaţa.

Pacea sufletului se dobândeşte prin strâmtorări. Sfânta Scriptură spune: “Am trecut prin foc şi prin noianul mâhnirilor, dar la sfârşit ne-ai dus la loc de odihnă” (Ps. 65, 11).

Nimic nu foloseşte atât la dobândirea păcii lăuntrice, cât tăcerea şi vorbirea cu noi înşine, mai mult decât cu ceilalţi.

Poţi să nu te bucuri, văzând soarele cu ochii trupeşti? Dar câtă bucurie vei simţi când mintea ta va vedea cu ochii lăuntrici pe Hristos, Soarele dreptăţii?

Ca să-ţi păstrezi pacea sufletească trebuie să alungi de la tine mânia, să te osteneşti, să ai duhul bucuriei, să te fereşti de a-i osândi pe ceilalţi, şi să faci pogorământ în dreptul slăbiciunilor fraţilor tăi.

Orice înaintare şi izbândă în orice latură a vieţii noastre, trebuie să le punem pe seama Domnului. Şi împreună cu profetul să spunem: “Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă” (Ps. 113, 9).

La vârsta de 35 de ani, aproape la jumătatea vieţii pământeşti, omul duce de obicei o mare luptă ca să se înfrâneze pe sine însuşi. Mulţi la această vârstă nu rămân pe drumurile virtuţii, ci aleargă şi urmează calea poftelor lor.

Cel care vrea să se mântuiască trebuie să ţină inima lui în stare de pocăinţă şi de zdrobire: “Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit prin căinţă. Dumnezeu niciodată nu va dispreţul inima zdrobită şi smerită” (Ps. 50, 19).

Când omul se osteneşte să aibă inima smerită şi cugetul paşnic, atunci toate uneltirile vrăşmaşului rămân nelucrătoare. Pentru că acolo unde există pacea gândurilor, se odihneşte însuşi Dumnezeu.

Deznădejdea este bucuria cea mai mare a diavolului. Este un păcat de moarte.

Nu trebuie să răspunzi înainte să-l asculţi pe celălalt. “Cel care răspunde fără ca mai întâi să asculte este nepriceput şi se va ruşina” (Pilde 18, 13).

Când omul primeşte un lucru dumnezeiesc înlăuntrul lui, inima i se bucură. Când dimpotrivă primeşte ceva diavolesc, atunci se umple de confuzie şi se tulbură.

Cel care duce boala cu răbdare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu se încununează ca martir.

Trebuie să alungăm departe gândurile necurate, în special când ne rugăm lui Dumnezeu. Pentru că nu este cu putinţă să vieţuiască împreună mireasma cu putoarea.

Dacă noi nu acceptăm gândurile rele care vin de la diavolul, facem foarte bine. Pentru că duhul necurat doar la oamenii pătimaşi îşi împlineşte deplin lucrarea lui, în timp ce la cei nepătimaşi se osteneşte să-i ispitească de departe.

Este cu neputinţă ca omul tânăr să nu fie tulburat de gândurile trupeşti. De aceea trebuie să se roage stăruitor lui Dumnezeu, ca El să stingă flacăra poftelor ruşinoase când apare. Astfel, flacăra nu se va mai înteţi niciodată.

Trebuie să le răbdăm pe toate de dragul lui Dumnezeu, cu mulţumire. Viaţa noastră în comparaţie cu veşnicia este o clipă. De aceea şi Apostolul spune: “Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care mi se va descoperi (Romani 8, 18).

Să iubim smerenia ca să vedem slava lui Dumnezeu. Pentru că unde se află smerenia, de acolo izvorăşte slava dumnezeiască.

Fără lumină, toate sînt întunecate. La fel, fără smerenie nimic nu se găseşte în om, decât doar întunericul.

Aşa cum lumânarea, dacă nu se încălzeşte şi nu se înmoaie, nu poate să primească sigiliul, la fel şi sufletul, dacă nu este încercat cu ostenelile şi neputinţele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuţii.

Faţă de cei de lângă noi trebuie să ne purtăm cu fineţe, fără să-i jignim măcar cu privirea.

Pe omul confuz şi mâhnit, îngrijeşte-te să-l întăreşti cu cuvinte de iubire.

Pentru nedreptatea pe care ţi-o provoacă ceilalţi, oricare ar fi aceasta, nu trebuie să te răzbuni. Dimpotrivă, să-l ierţi din străfundul inimii pe cel care te-a nedreptăţit.

Nu trebuie să nutreşti în inima ta ură şi antipatie împotriva celui care te duşmăneşte, ci să-l iubeşti şi să-i faci bine pe cât poţi, împlinind porunca lui Hristos: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc” (Matei 5, 44).

Poarta pocăinţei este deschisă pentru toţi, şi nimeni nu ştie cine va trece mai întâi prin ea: tu, care-l osândeşti pe celălalt, sau el, care te osândeşte pe tine. Osândeşte-te întotdeauna pe tine şi vei înceta să-i osândeşti pe ceilalţi. Poţi să osândeşti un lucru
rău, dar niciodată pe cel care l-a săvârşit.

Când omul este părăsit de Dumnezeu, atunci diavolul este pregătit să-l piardă, aşa cum piatra de moară striveşte bobul de grâu.

Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet. Şi trecem prin suferinţă dacă ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.

Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.

Mâhnirea este viermele inimii care o devorează pe mama care l-a născut.

Cel care a biruit patimile a biruit şi durerea. Cel care este învins de patimi nu va scăpa de legăturile durerii. Aşa cum cel bolnav se cunoaşte după culoarea feţei, la fel şi cel pătimaş după deznădejde.

Domnul se îngrijeşte de mântuirea noastră. Diavolul ucigător de oameni însă se străduieşte să ne ducă la deznădejde.

Nu trebuie să ne înfricoşăm în viaţa duhovnicească de nicio putere potrivnică. Dimpotrivă, să ne punem nădejdea în cuvintele lui Dumnezeu: “Nu numiţi uneltire tot ceea ce poporul acesta socoteşte uneltire, şi nu vă temeţi, nici nu vă înfricoşaţi de ceea ce se tem ei. Numai pe Domnul Savot socotiţi-L sfânt, de El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8, 12-13).

Desen animat despre viața Sfântului Serafim:

Citește și:

70 de ani de la descoperirea moaştelor Sfântului Mucenic Efrem cel Nou: ”Mi-au înfipt cuie mari și mi-au pironit capul de un copac”