Legătura dintre suflet, cruce, post și iubire: ”El ne-a învățat să transformăm suferința în biruință”

Creștinii ortodocși sunt la jumătatea Postului Paștelui, iar duminica trecută a fost Duminica Sfintei Cruci, sărbătorită în fiecare an în cea de-a treia săptămână a Postului Mare. Într-o cateheză săptămânală părintele Ion Popescu de la Biserica Icoanei din București a explicat cum ar trebui să se comporte credincioșii care vor cu adevărat să-i urmeze Domnului Iisus Hristos.

”Noi ne aflăm din punct de vedere duhovnicesc la jumătatea unui drum, drumul Postului Mare, Postul Păremisilor și Postul Paștelui. De fapt postul acesta este alcătuit din două posturi, Postul Păremisilor de șase săptămâni care se încheie la Florii și Postul Sfintelor Pătimiri de o săptămână, deci în total șapte săptămâni.

Ne aflăm acum cam la jumătatea postului. Și facem un popas. Ne așezăm la umbra unui copac, cam așa se obișnuiește pe drumurile care se fac în mijlocul naturii, te așezi la umbra unui copac, a unui pom, te răcorești cu puțină apă, te odihnești, respiri, poate mănânci ceva și mergi mai departe. Te uiți dacă ești la umbra unui pom să vezi dacă în el sunt ceva roade.

Dacă ne uităm în sus la pom, o să vedem o cruce cu un om răstignit pe ea. Și noi ne-am așezat la umbra acestui pom, plin de roade, cele mai frumoase, cele mai gustoase, cele mai folositoare și dătătoare de viață roade.

Haideți să gustăm puțin din roadele duhovnicești ale acestui pom. Ați realizat că persoana care stă răstignită pe această cruce este Mântuitorul Iisus Hristos. El stă răstignit permanent pe cruce pentru că s-a răstignit pentru păcatele noastre. Dacă noi nu am fi făcut păcate, El ar fi coborât de pe cruce, dar el stă în continuare pe cruce ca să ispășească păcatele noastre. De aceea nu coboară, stă acolo. Și îl  vom găsi și anul viitor la jumătatea postului, l-am găsit și anii precedenți.

Aș vrea să gustăm duhovnicește câteva roade ale acestui pom. Aș vrea să ne aducem aminte de niște cuvinte pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a rostit înainte de a se urca pe cruce, zic așa chiar dacă a fost dus cu forța, dar n-ar fi putut să-l forțeze nimeni pe Dumnezeu, El a acceptat. Părea că a fost dus cu forța.

”Cel ce vrea să vină după Mine să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze”

Înainte de a se urca pe cruce a făcut o afirmație: ”Cel ce vrea să vină după mine să-și ia crucea sa și să-mi urmeze.” Înainte de a se urca pe cruce El și-a luat crucea, și-a dus-o de la locul unde a fost condamnat, unde s-a rostit sentința și până la locul unde a avut loc execuția, și-a dus crucea în spate.

Dar mai înainte de aceasta vreau să răscolim frunzișul ca să găsim fructele. Mai înainte de a spune acest lucru a făcut o afirmație: ”Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Arătând prin aceasta ce valoare are sufletul, o valoare foarte mare, pentru că puțin mai înainte de aceasta făcuse altă afirmație: ”Ce-i folosește omului dacă va dobândește lumea întreagă și sufletul său îl pierde?” Deci lumea întreagă valorează mai puțin decât sufletul unui om. Ca să realizăm noi ce valoare are sufletul unui om.

Acestea sunt cuvinte rostite de Mântuitorul, sfântul apostol Marcu chiar precizează: ”Zis-a Domnul.” Și reproduce mot-a-mot ce a zis Domnul. Cuvinte care au cea mai mare autoritate.

Lumea întreagă, Pământul cu toate frumusețile lui, cu toate bogățiile lui, universul, luna, soarele, anii lumină distanță, toate la un loc, nu valorează cât sufletul unui om.

Ne-am gândit noi la aceste lucruri? Am analizat noi aceste cuvinte ale Mântuitorului suficient de profund ca să ne dăm seama ce bogăție avem pentru faptul că Dumnezeu ne-a pus acest suflet în noi și că are această valoare? Noi putem realiza și altfel care este valoarea sufletului, gândindu-ne la un om căruia i-a plecat sufletul, s-a despărțit de trup. Ce mai valorează trupul dacă sufletul a plecat? Rămâne întreg, are toate oasele, toți mușchii, dar nu mai are sufletul. Și atunci nu mai are nicio valoare, este ZERO.

”Ce este sufletul omului? Parte din Dumnezeu.”

Când Dumnezeu a creat pe om l-a făcut din pământ și arăta ca un om mort, Adam. Apoi a suflat asupra lui duh de viață. Cine a suflat? Dumnezeu. Și i-a dat sufletul. Ce este sufletul omului? Parte din Dumnezeu, scânteie din Dumnezeu, Duh din Dumnezeu, este de origine divină. Ce argument mai puternic vrem ca să ne dăm seama ce valoare are sufletul? Cu adevărat valoarea sufletului omului o știe Dumnezeu, valoarea sufletului omului o cunoaște și diavolul, mai puțin cunoaștem noi oamenii valoarea sufletului. Tocmai de aceea uneori ne vindem sufletul destul de ieftin, pentru că nu-i cunoaștem valoarea.

”Diferența de valoare între trup și suflet este foarte mare, de necomparat”

Omul este o îmbinare, o alipire între suflet și trup. Fără să se confunde, fără să se amestece. Dovadă că atunci când se desparte sufletul de trup rămân fiecare separate. Am văzut că valoarea trupului vine de la suflet, fără suflet este 0. Diferența de valoare între trup și suflet este foarte mare, de necomparat. Atunci noi de ce acordăm atâta atenție trupului și așa de puțină atenție sufletului? De ce acest tratament disproporționat? De ce de multe ori acordăm atenție trupului în detrimentul sufletului?

De ce? Din două motive. Nu ne cunoaștem valoarea sufletului și diavolul lucrează foarte vivace, foarte isteț. Avem grijă de trup, îi dăm hrană, îi dăm îmbrăcăminte, medicamente, confort, cosmetice și nu e rău. E rău doar dacă exagerăm. Faptul că-l îngrijim și-i dăm de toate nu e rău. Chiar dacă câteodată îi dăm mai mult decât are nevoie și cheltuim mai mult decât avem nevoie și cu hrana și cu îmbrăcămintea și cu medicamentele. Dăm și ce nu avem când suntem în pericol să ne pierdem sănătatea. Nu e rău dacă nu exagerăm.

Dar cu sufletul când ne ducem la o evaluare? Să-i facem niște analize? Pentru că și sufletul se poate îmbolnăvi și doctorii de suflete spun că bolile sufletești sunt mai diverse, mai multe și mai grave decât bolile trupești. De multe ori bolile sufletești determină și boli trupești. De aceea Mântuitorul când vindeca spunea ”Iertate sunt păcatele tale” și apoi zicea ”Ia-ți patul tău și umblă”.

Avem o rugăciune care se tot repetă în Postul Mare și care ne este dragă, în care suntem îndemnați să stăm de vorbă cu sufletul: ”Suflete al meu, suflete al meu”.

Chiar dacă se îmbolnăvește sufletul și noi îl îmbolnăvim nu moare, trăiește cu bolile acestea și trăiește în veșnicie, aceasta e drama, bolile trupești chiar dacă nu se pot vindeca încetează la moartea fizică, dar bolile sufletești merg cu noi în veșnicie.

Dacă vrem să avem grijă de suflet cum procedăm? Sigur, aici găsim toată teologia, toți Sfinții Părinți, dar la modul general eu pot să dau o simplă indicație, singură și sigură.

Spuneam că sufletul e de origine divină, suflare a lui Dumnezeu,  atunci se simte bine și se dezvoltă numai în ambianță divină, numai în preajma lui Dumnezeu, numai în mediu divin. Tocmai de aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă la El. Dar chemarea are o  o recomandare, cel ce vrea să vină după mine, să-și ia crucea. După el putem merge cu crucea. Crucea sub care ne-am așezat noi astăzi și am poposit și culegem fructe acum și consumăm. Să fim atenți la această chemare.

El de acolo de pe cruce spune așa: dacă vreți să vă salvați sufletele, dacă știți valoarea sufletului, veniți la mine, iar dacă vreți să veniți la mine, veniți cu crucea voastră, dacă vreți, nu spune că mama iadului vă mănâncă.

Așa cum un mire care-și iubește mireasa, n-o obligă să vină la el acasă, ci spune dacă vrei să vii, te aștept. Ce este Hristos pentru noi decât Mirele nostru? Noi biserica suntem mireasa. ”Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze”.

”Lepădarea de sine”

Este foarte greu să vorbim în ziua de astăzi despre lepădarea de sine. Nu ne ascultă nimeni. Într-o societate în care-și face tot mai mult prezența egoismul, narcisismul, materialismul, individualismul, consumerismul, autosuficiența.  Cum să-i vorbești acestei societăți despre lepădarea de sine? Dar Dumnezeu ne vorbește. Au mai fost situații în istorie în care nu mai asculta nimeni, Dumnezeu nu mai putea vorbi nimănui și a rămas o singură persoană care putea să-l asculte pe Dumnezeu și i-a vorbit. Așa a vorbit Dumnezeu lui Noe, a ales o singură persoană și a salvat omenirea, apoi așa a vorbit lui Moise și așa mai departe. Și acum ne vorbește, dar aproape nu-l mai aude nimeni. Iar dacă ne spune ceva despre lepădarea de sine chiar mulți din societate sunt în stare să arunce cu pietre. Pentru că nu înțeleg că lepădarea de sine nu înseamnă negarea de sine.

Lepădarea de sine înseamnă golirea de patimi, de zgură, de noroi, de nisip, ca să te umpli cu Dumnezeu, pentru ca sufletul tău să se poată dezvolta într-un mediu armonios, în mediul divin din care provine. Dacă sufletul nostru crește în ambianța egoismului, narcisismului, individualismului, narcisismului, nu se poate dezvolta, se chircește și rămâne chircit pentru veșnicie, că nu moare. De aceea ne spune Mântuitorul să ne golim ca să ne putem urca pe cruce. Încărcat cu nisip nu poți să urci pe cruce.

De ce o fi nevoie de cruce? Pentru că dragii mei, crucea, nu ne gândim la o cruce de lemn, ci la suferințele noastre, la crucile pe care le avem de dus. Era o perioadă în istorie care oamenii în Postul Paștelui își confecționau o cruce și stăteau cu ea majoritatea postului o cărau în spate, pe umeri. E o soluție, dar nu aceasta e crucea pe care ne cheamă Mântuitorul să o ducem, ci crucea suferințelor.

Dar de ce nu putem fără cruce? Crucea este măsura iubirii. Iubirea este esența, crucea este un indicator. Fără iubire nu ne putem urca pe cruce pentru că nici El nu s-a urcat pe cruce fără iubire. Din iubire a stat pe cruce și din iubire nu a coborât de pe cruce. Și din iubire stă și acum pe cruce.

Cât de mare este iubirea Lui? Să ne închipuim crucea pe care stă El și noi stăm la umbra ei.Două bucăți de lemn, una verticală, una orizontală. Pe această cruce stă El, prins în cuie. Cuiele au fost bătute în mâini, ca să nu scape, să nu se spintece, să țină greutatea corpului, și în picioare. Și a stat pe cruce cam șase ore. Moarte lentă.

Era atunci acest instrument de tortură, mai erau și altele grele, sinistre. De exemplu condamnatul era uns cu miere și pus lângă un mușuroi de furnici. Era legat acolo și ciuguleau furnicile până murea. Era moarte lentă și grea. Suferință cumplită. Sau unii erau legați într-un loc pustiu să-i mănânce vulturii de vii, prima dată vulturii le scoteau ochii. Erau invenții diabolice. Dar cea mai cumplită metodă de a executa o condamnare era aceasta, răstignire pe cruce, cu prindere în piroane, în cuie, din care se scurgea sângele treptat prin locul piroanelor.

”El ne-a învățat să transformăm suferința în biruință”

Și cam șase ore a durat chinul Mântuitorului Iisus Hristos, de la 9 dimineața până la 3 după-amiaza. A spus la un moment dat ”Mi-e sete”. Sigur, pierderea sângelui provoacă senzația de sete. Și era obiceiul atunci, apropiații condamnatului pregăteau o băutură dintr-un amestec de oțet, aloe și alte plante, atunci i-au înmuiat un burete în această băutură pregătită probabil de femeile mironosițe, iar el a refuzat pentru că a vrut să suporte pe viu, a refuzat băutura anestezică.

Și la un moment dat, a zis: ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” Vorbea atunci ca om și vorbea în locul nostru. El nu s-a folosit de puterea dumnezeiască ca să-și micșoreze suferințele. Ci a ajuns la limita durerii. Era cea mai cumplită durere, cea a pierderii treptate a sângelui și a suportat-o până la sfârșit. De ce a spus asta? Pentru că suferința crucii este măsura iubirii. Ca să realizăm care este măsura iubirii lui Dumnezeu. Știți ce spune un sfânt părinte, care este măsura lui Dumnezeu față de noi? Măsura iubirii lui Dumnezeu este aceea că iubește fără măsură. Ce tată, ce izbăvitor avem în ceruri și pe pământ!

Dar după ce a zis ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit.” Mai târziu a spus, ”Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul.” Și de aceea ne invită să ne luăm și noi crucea, suferințele noastre care nici nu se compară cu durerea Lui. Dar totuși să ne-o ducem. Dar totuși să ne-o ducem, pentru că suferința noastră nu poți să ți-o asumi fără să cârtești. El n-a cârtit pe cruce. Nu poți să-ți asumi suferința decât din iubire. Dacă-ți iubești sufletul tău și vrei să-l salvezi.

Nu poți să ajungi nici la crucea altora fără iubire.  Numai dacă iubești suferința omului. În felul acesta, suferința asumată capătă sens, se transformă în biruință. El ne-a învățat să transformăm suferința în biruință. El s-a așezat primul în capul suferinței. Și suferința noastră este plină de prezența Lui. Numai El ne-a învățat lucrul acesta. Niciun alt învățător, niciun filosof, nicio doctrină, nicio altă religie, etc. Toate le învață pe om cum să evite, să fenteze suferința. Singurul, El, ne spune cum să transformăm suferința în biruință, prin iubire.

Iată, dragii mei, ce pom, ce roade. Sub ce pom ne-am așezat noi. Am spus că El ne învață să ducem crucea. Mai e cineva care ne învață să ne cruțăm. Diavolul zice: ”Ai milă de tine, nu te chinui.” Și ai milă azi puțin, mâine puțin, după aceea arunci crucea și te relaxezi definitiv.

Un mare sfânt rus, Teofan Zăvărâtul, zice la un moment dat, atunci când ai scăpat de un duh, te relaxezi puțin și apoi duhul vine înapoi. Spune el: ”Când duhul necurat va ieși din om, umblă prin locuri fără de apă, pustii, căutând odihnă și nu află. Și atunci zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit, și venind o află măturată, împodobită, atunci se duce și ia cu sine și alte șapte duhuri și mai rele decât el. Și intrând locuiesc acolo și se fac cele de pe urmă ale omului mai rele decât cele dintâi.

Iată ce putem să pățim dacă lăsăm o clipă crucea și nu o ducem. Sfântul Apostol Pavel spune: ”Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului Iisus Hristos.” Se lăuda cu crucea precum se laudă unii cu distincțiile și cu medaliile. Și noi ca să putem să ne lăudăm cu crucea lui Hristos trebuie mai întâi să ne ducem crucile noastre. Pentru că crucile noastre sunt legate cu frânghii de crucea lui Hristos.

Și nu putem să ne plângem că nu avem cruci de dus. Dacă tu nu ai o cruce de dus, încearcă să duci crucea altuia. Sunt destui oameni care nu-și mai pot duce crucea. Dar faptul că în lumea aceasta sunt multe cruci de dus, multă suferință, dovedește faptul că lumea aceasta nu este patria noastră, de origine.

În legătură cu suportarea crucii și gelozia pentru crucea altuia. Niciodată nu trebuie să comparăm. Crucea mea este cea care-mi trebuie mie. Doctorul îmi pune ghips dacă am nevoie și dacă am nevoie îl las cât zice doctorul, 40 de zile, dacă-l dau jos, nu mă vindec. Și am văzut oameni care stăteau în ghips până la gât. Și nu l-au dat jos și nici nu i-am văzut să cârtească că de ce nu au toți la fel. Cum facem noi câteodată, de ce am eu crucea asta și altul nu are.

Durerea crucii. Poate vom avea și cruci care dor. Durerea crucii este vindecătoare. Tăietura de la bisturiu doare, dar vindecă.

Crucea este expresia dragostei, este și simbolul nostru al creștinului, este o mărturisire de credință simplul fapt că ne închinăm, mărturisim că suntem creștini, este legitimația noastră de creștin, în vechime era parolă pentru creștini când erau prigoniți, mormintele noastre vor fi umbrite de o cruce arătând tot legitimația noastră, purtăm o cruce la piept, la butonieră, la gât. Dar să purtăm crucea la gât dacă avem și o ținută decentă.

Postul este o cruce pe care ne-o asumăm. Suntem la jumătatea postului, ne-am odihnit la umbra crucii, am luat ceva oameni sub acest pom, ca întărire pentru următoarea perioadă a postului, să ne ajute Dumnezeu să ducem cu bine și crucea postului, pentru că în afară de post în sine, sunt și ispite multe în post, să ne ducem și crucea vieții, pentru a putea să spunem și noi ca Mântuitorul pe cruce: ”Tată, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Doamne ajută-ne. Amin!

Citește și:

Rugăciune puternică în post