Românii ajung să se contreze, în opinii, din orice. Oamenii, în general, o fac. Depinde până unde merg. Jurnalistul Victor Ciutacu are afinitate pentru fotbal, este membru socios DDB, ”câine roșu” fiind, astfel că a încropit o opinie după moartea lui Diego Armando Maradona. A așteptat un declic, de altfel, cum a recunoscut, oferit pe tavă de un ”confrate”, Cristian Tudor Popescu.
Ciutacu oferă și o lecție de istorie fotbalistică, îndemnându-se să apreciem opera, să trecem peste erorile umane, servind și o porție zdravănă de ocări lui CTP. A recunoscut că a încropit ”Cel mai prost text despre El Diego”, deși o spune pe un ton superior. ”S-a scris și s-a spus cam tot pe tema destinul tragic al lui Maradona. Am încercat să mă abțin. Pentru că, odată cu dispariția lui, mi-a murit adolescența rebelă. Relația mea unilaterală cu el, de la o distanță fizică insurmontabilă, a fost greu de descris în cuvinte.
L-am detestat în 1982, m-a uluit și l-am urât în 1986, m-a cucerit definitiv în 1990, m-a amărât în 1994. Am bătut, pentru el și nu numai, Sinaia, de jos și până la Cota 1400 (unde am văzut finala de pomină cu RFG-ul lui Rummenigge, de unde si ura momentului), în căutarea semnalului de bulgari. Am urlat de bucurie (fan Juventus fiind) când Napoli a îngenuncheat Nordul. Am plâns la propriu când l-a luat Miliția drogat. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să-i contest supremația. Geniul se vede, se simte, se probează fără caznă, iese ca uleiul la suprafața apei. Am văzut ceva fotbal la viața mea. De pe la Pele (cât am apucat, nu puțin), trecând prin Cruyff și Beckenbauer, Kempes, Romario, Ronaldo (Grasul), Ronaldinho și ajungând la Ibrahimovici, Messi și Ronaldo (Cristiano).
Dar, în peste 40 de ani de uitat la televizor, nu mi s-a întâmplat să văd unul mai complet decât Diego. Iar omul ăsta, așa total imperfect cum a trăit, cu toate excesele posibile bifate parcă la program, a generat venerație și s-a transformat din timpul vieții în legendă. Și-a prăfuit organismul, și-a băut mințile, și-a bătut joc de el, a ars, dar niciodată nu a păcălit fotbalul. A fost cel mai bun dintre cei mai buni. Mă uitam zilele astea pe net la filmulețe cu el. Dincolo de tehnica perfectă, pe care ți-o dă Divinitatea, asta nu se șlefuiește prin muncă, butoiașul folosea egal și la maxim ambele picioare, punea osul la propriu, nu sărea coarda ca primadonele zilelor noastre, dădea cu capul, băga alunecări. L-ați văzut pe vreunul dintre toți cei enumerați mai sus să facă toate astea concomitent? Eu nu…
Sigur că e dreptul oricărui om să aibă păreri, să emită opinii, să comenteze. Deși e o tradiție milenară ca armele să tacă până îți îngropi vrăjmașul, chiar n-am absolut nici o problemă că oameni cu scriitură cum sunt Radu Naum ori CTP au sărit la mort când nici nu se răcise bine. În definitiv, cine mai dă doi bani pe tradiții în zilele noastre? Iar corbii fac parte din ecosistem, au și ei rolul lor.
De regulă, scriu repede și bine. Azi nu-mi iese. Probabil fiindcă sunt mult mai afectat decât de obicei. O să public un text căznit și prost. E concesia pe care o fac legendei; cu L. Apropo, argentinienii îi spun El Diego, Diego-ul. Am mai auzit de El Rey, El Matador, El Comandante, dar cred, sunt aproape sigur, că e singurul El Prenume. Ceea ce spune al dracu’ de mult.
P.S. În încercarea de a-l demoniza pe Maradona, încruntatul Crucișător al presei românești în contrapune poreclitului întuneric pe Cruyff drept figură luminoasă. Într-adevăr, un personaj uriaș al fotbalului mondial, dar care, între altele, a turnat alcool în el cât să umpli o fântână, a fumat 7 (șapte) pachete de țigări pe zi până să se îmbolnăvească și care, să vezi surpriză, aflat în buza falimentului personal, și-a negociat financiar la sânge prezența la Campionatul Mondial din Argentina. Nu a primit suma cerută, așa că scriitorii de casă au inventat povestea boicotului față de regimul dictatorial de la Buenos Aires. Și așa a erupt Kempes”, a scris Victor Ciutacu.
Citește și
