Cetatea Neamțului, istorie, localizare și poezie Video

Cetatea Neamțului este unul dintre acele obiective turistice din România care nu ar trebui ratate. Este situată pe Aleea Cetății, nr 1, în Târgu Neamț, pe drumul dintre Piatra Neamț și Suceava.

Fiind construită aproape de vârful cel mai înalt al Culmii Pleșului, cetatea face parte din categoria monumentelor medievale de valoare excepțională din România, fiind una dintre cele mai bine întărite cetăți de care a dispus statul medieval moldovenesc.

Numele de Cetatea Neamțului provide de la râul Neamț care se află sub poala muntelui și de la care și-au luat numele orașul și mănăstirea din apropiere, iar ulterior județul și orașul Piatra, care abia după mijlocul secolului al XIX-lea devine Piatra-Neamț.

Istoricul cetății Neamțului

”Cetatea Neamțului a fost construită în timpul lui Petru Mușat (1375-1391), în perioada consolidării statului medieval Moldova. Prima atestare documentară datează din 1395, anul în care regele Ungariei, Sigismung de Luxemburg, înainte de a fi înfrânt de oștile lui Ștefan I Mușat la Hindău, emite un act de cancelarie Ante Castrum Nempch”, se arată pe zidurile de intrare ale obiectivului istoric.

Epoca de glorie a cetății medievale de la Neamț corespunde domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), organizator și conducător militar de excepție, care înțelegând rolul fortificațiilor pentru creșterea de apărare a țării, a întărit cetățile moștenite de la înaintașii săi și a construit altele noi, întreaga Moldovă fiind străjuită de un puternic sistem defensiv.

În acea vreme s-au supraînălțat zidurile vechii cetăți, s-au ridicat cele patru bastioane ale curții interioare și s-a construit podul în formă de arc, sprijinit pe 11 piloni de piatră.

Fiind astfel întărită, în anul 1476 cetatea Neamț a făcut față asediului impus de Mahomed al II-lea, după lupta de la Valea Albă-Războieni. Dar pe măsura dominației turcești și a progresuluirealizat în tehnica de luptă, rolul cetăților moldovene a scăzut începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

În timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu (1564) au fost distruse parțial niște construcții interioare, dar Ieremia Movilă a ordodonat ulterior refacerea acestora.

Abia în anul 1600 Cetatea Neamțului își va deschide porțile în fața armatelor celui care a realizat prima unire politică a românilor: Mihai Viteazu.

Cetatea Neamțului a fost prefăcută în mănăstire de domnitorul Vasile Lupu în 1646, același domnitor care a adus moaștele Sfintei Parascheva la Iași.

Deși a fost distrusă parțial de Dumitrașcu Cantacuzino în 1675, cetatea a mai scris o pagină de istorie în 1691, când, apărată de un mic grup de plăieși, va rezista asediului armatei polone condusă de Regele Ioan Sobieski. Dar după distrugerea ordonată de Mihai Racoviță în 1717, Cetatea Neamțului și-a pierdut total importanța militară.

Începând cu anul 1718, Cetatea Neamțului a rămas în paragină și a fost distrusă de către vreme și de către localnicii care foloseau piatra de la cetate în construcții. Se interzice abia în anul 1834 luarea pietrei din cetate de către Departamentul pricinilor dinlăuntrul Moldovei.

În anul 1866 este declarată monument istoric și abia între anii 1968-1972, sub conducerea arhitectului Ștefan Balș, au început lucrările de reconsolidare a zidurilor. Atunci s-au executat doar unele terase necesare vizitării în condiții bune, urmărindu-se doar conservarea și menținerea monumentului, fără reconstrucția părților dispărute.

Restaurarea cetății a continuat și după Revoluție în cadrul programului Unesco de restaurare și renovare a monumentelor istorice. Între anii 2008-2009, Cetatea Neamțului a fost închisă fiind supusă unor lucrări de reabilitare și restructurare realizate cu fonduri europene.

După doi ani de muncă grea, vechea cetate a renăscut din propria cenusă, astfel încât vizitatorii pot admira diferitele săli ale cetății, vechiul paraclis, bucătăria, monetăria și dormitoarele.

Se poate vizita și se pot organiza și nunți și botezuri

Muzeul Cetatea Neamț, așa cum este denumit acum, este deschis de marți până duminică programul variind în funcție de perioadă. Între aprilie și septembrie programul este între 10:00-18:00, în timp ce între octombrie și martie între 9:00-17:00. De reținut că luni este ÎNCHIS!

Prețul pentru vizitarea Cetății Neamțului:

Adulți: 24 de lei
Preșcolari, elevi : 12 lei

Taxa de fotografiere: 20 de lei
Taxa de filmare: 25 de lei

De asemenea, se pot organiza și nunți sau botezuri iar taxa pentru a organiza un astfel de eveniment la Cetatea Neamțului este de 500 lei.

Cetatea Neamțului, cunoscută și prin poezia ”Muma lui Ștefan cel Mare”

Ziua de 26 iulie 1476 a fost una dintre cele mai negre pentru domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare, învins în „Valea Albă”, în bătălia împotriva turcilor.

Într-un fragment din „O samă de cuvinte” cronicarul Ioan Neculce sugerează că după înfrângerea de la Războieni domnitorul ar fi mers să-şi „panseze” rănile la Cetatea Neamţului, dar mama, Maria Oltea, l-a izgonit, cerându-i să-şi adune oastea şi să câştige lupta în faţa turcilor. Fragmentul sună aşa: „Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au dzis că pasirea în cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izdânda va fi a lui. Şi aşè, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste“. Fragmentul care l-a inspirat şi pe Dimitrie Bolintineanu, care în poezia „Muma lui Ştefan cel Mare” descrie în versuri menţionările lui Neculce.

Poezia ”Muma lui Ștefan cel Mare” de Dimitrie Bolintineanu

I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.

Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– “Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.

Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
– “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:

– “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;

Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţară mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

Există și o poezie intitulată chiar ”Cetatea Neamțului” scrisă de George Coșbuc

Sunt cu ceară picurate

Filele-n bucoavna mea,

Dar citesc, cum pot, în ea.

Spune-acolo de-o cetate

Care Neamţul se numea

Şi-au zidit-o, spune-n cronici,

Nemţi, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.

Unde-o fi? Vezi asta-i greu!

Cine credeţi că sunt eu

Ca să ştiu atâtea fleacuri!

Cui va şti, îi dau un leu.

Zici că afli-n cărţi de şcoală?

Aş! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineţii,

Când prânzesc acei ce au,

În cetate-aici erau,

Lângă comandantul pieţii,

Toţi străjerii şi-aşteptau,

Povestind şi-ntinşi pe iarbă,

Chiseliţa să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă

Mămăliga din ceaun,

Din clopotniţă Tăun

Sun-afurisit din goarnă.

Unu-i strigă: Eşti nebun!

Altul: Ce-ai tu dacă strigă?

I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieşii;

Văd pe şes un nor de oşti.

Măi Istrate, tu-i cunoşti:

Turcii sunt? Ba, parcă leşii,

Vin încoace. Păi, sunt proşti?

Bat şi ei cel drum, ca mânzul,

Să ne strice nouă prânzul.

Leşi erau. Sobiesky-vodă

Rătăci p-aici prin văi,

Căci pe-atunci era la modă

Vara, când plecau la băi,

Regii meşteri în bătăi

Să-şi ia drumul încotrova

Totdeauna prin Moldova.

Şi plecau fără merinde

Căci aşa era bonton

Să mănânce tot plocon,

Ce puteau ici-colo prinde.

Dar acest slăvit Ion

Îşi avu-n desagi slănina.

Şi-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oşti, vestitul rigă,

Cum umbla pe-aici flămând

Şi simţi, prin văi trecând,

Aburi calzi de mămăligă,

Ştiu şi eu ce-i dete în gând,

Că-şi opri deodată pasul,

Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate.

Ştefan vodă… El mi-ar da!

Cred că nu, măria ta,

Că-i un drac şi jumătate,

Nu prea dă, că-i el aşa.

Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!

Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăieşte

Nu-i deprins să înghită-n sec.

Iar un general zevzec,

Răspunzând pe latineşte

Zise: Dobre ciolovec!

Şi-ntinzând sub zid armata,

Iată-l ciolovecul gata.

Şi bum-bum apoi cu tunul,

Fir-ar ei de râs, poleci!

Mai pe vine să te pleci,

Cârlănaş! Şi dă ceaunul

Mai departe, tu, Berheci,

Că ni-l sparg cu-mpuşcătura

Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.

Dar plăieşii din cetate

Răspundeau vârtos şi ei:

Comandantul Onofrei,

Cel cu pletele-ncurcate,

Şi cu straiul încins cu tei,

Dând adânc zăvorul porţii,

Se zbătea ca-n ceasul morţii.

Şi-au bătut o săptămână

Leşii-n zid; dar zidul, prost,

Sta pe loc, pe cum a fost.

Însuşi riga, într-o mână

C-un pistol, din adăpost,

Da pe Ştefan la toţi dracii

Şi-mpuşca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă

Să se ducă-n treaba lui,

Şi nici pomeneală nu-i

De a-l pofti la ei la masă,

Şi flămând vai, ce mai spui

O luă mai pe departe,

Pe genunchi scriind o carte.

Hai şi descuiaţi odată!

Şi tovarăşi să vă fim.

Mândru cântec ce mai ştim,

Marş francez, fără de plată.

Nu vi-e milă că pierim?

Poate-o ploaie să ne-apuce…

Nu ştim drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul,

Onofrei ieşi pe zid:

Măi, poleci, eu vă deschid,

Dar să nu vă puie dracul

Să minţiţi, că vă ucid!

Iar de marşuri mi-e cam scârbă,

Trageţi-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie.

Leşii, n vale, pe sub plopi,

Se crucesc, se cred miopi

Ce văd ei? Din cetăţuie

Doi cu doi, vreo zece şchiopi,

Onofrei ridică tonul:

Un doi, un! Şi staţi, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate

Strigă rex: Sto pojo boi?

Cine dracul sunteţi voi?

Noi? Plăieşii din cetate.

Zece-am fost, pieriră doi.

Rex făcu o mutră lungă,

De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava?

Dar boierii? Ce gândeşti!

Noi să ştim? Prin Tirchileşti.

Domnul unde-i? E-n Suceava.

Dar poporul? La Plăieşti.

Drace, asta-i de poveste!

N-aţi ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?

Noi suntem creştini curaţi:

Ăştia nu sunt însuraţi,

Eu de zece ani n-am babă,

Voi după femei umblaţi?

Zbârlea are-n Huşi, săracul,

Dar urâtă, goală-dracul!

Dar comori ascunse-n oală

Şi-ngropate! Oale, spui?

Le-am lăsat să facă pui.

Una-i ştirbă, şi-alta goală;

Nici o pricopseală nu-i!

De le vrei plocon ori pradă

Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă!

Dar a stat cu mâna-n sus

Căci aminte şi-a adus

Că-i e teaca fără spadă:

În Liow zălog şi-a pus

Spada cea cu steme duble

Pentru-un pol şi două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă

Gânduri rele: Eu sunt bun.

Apropo, ce-am vrut să spun?

Onofrei, te văd cu pungă,

Dă-mi o mână de tutun.

N-am fumat de-o săptămână,

Pune-l ici, te rog, în mână.

Şi-aprinzând chibritu-n pripă,

Mulţumit privea la fum.

Onofrei, să-mi spui acum,

Şi-apăsa cu unghia-n pipă,

Cum mi-ai stat tu mie-n drum?

Nu ştiai tu de-a mea faimă

Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc aşa! mă iartă,

Eşti erou, s-a hotărât,

Deşi porţi pe după gât

Traistă… hai, şi nu-i deşartă?

O văzui numaidecât

Ai într-însa plumbi, de toate.

Brânză, caş şi pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace

Ş-usturoi, măria-ta.

Usturoi! Şi-l poţi mânca?

Dar la urmă, cui i place…

Mon Dieu! Nu te supăra:

Tot făcurăm noi doi pacea:

Ia să văd, cum e pogacea?

Şi apucând cu mâini grăbite,

Rupt de foame ca un lup,

Rupe rex, cu toţii rup,

Onofrei al meu, iubite,

Vin la neica să te pup!

Şi-l pupa viteazul rigă

Şi-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puţin ne pasă.

Au plecat polonii-n sus,

Iar plăieşii-n jos s-au dus

La Neculcea drept acasă,

Iar acesta-n cărţi i-a pus.

Şi din Dorna până-n Tulcea,

Toţi citesc ce-a scris Neculcea.