1 decembrie 1918 povestit de Regina Maria în jurnalul său

Au fost mai multe momente care au precedat, dar și care au succedat Marea Unire de la 1 decembrie 1918, momente care, de fapt, au consolidat această dată istorică.

Pe 1 decembrie 1918 Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia proclamă Unirea cu patria-mamă a provinciilor româneşti de peste Carpaţi. În aceeaşi zi, Regele Ferdinand şi Regina Maria se întorc de la Iaşi, Bucureşti redevenind astfel capitala ţării. Urcaţi pe cai, regele, regina, principele Nicolae şi generalul Berthelot au mers în fruntea oştirii române şi a detaşamentelor aliate (engleze şi franceze), trecând pe sub Arcul de Triumf. Regina Maria, care îşi agăţase de şa un buchet de crizanteme galbene, îi salută pe cei care aclamau cortegiul regal.

1 decembrie 1918 povestit de Regina Maria în jurnalul său:

Ne-am întors! Chiar ne-am întors, după doi ani lungi de exil. Mai mult, ne-am întors – de-abia îndrăznesc să pronunț cuvântul, dar tot trebuie spus, fiindcă orice ar urma, ziua de azi e adevărată – ne-am întors triumfători!

O zi grandioasă, o zi extraordinară, amețitoare, de entuziasm nestăpânit. E minunat să pot spune că totul a mers întocmai cum era planul, deși n-a fost deloc ușor de organizat, fiindcă transportul e o mare problemă, iar ploile torențiale înrăutățiseră condițiile și așa șubrede.

Totuși, am sosit aproape punctual. Eram foarte nerăbdătoare. Mi-am pus uniforma. Pe cap aveam o căciulă cenușie de astrahan, prinsă cu o chingă sub bărbie. Îmi dădea un aer ciudat de tineresc, mă făcea să arăt durdulie și băiețoasă. Pe deasupra mi-am pus o mantie lungă, dublă. Descriu toate acestea fiindcă poate într-o bună zi mă va amuza, pe mine și pe alții, să îmi amintesc în ce costum m-am întors în Capitală.

Am călărit pe formidabilul Jumbo, care e enorm, înalt și solid și aproape indiferent la zgomote și agitație.

La Gara Mogoșoaia ne așteptau Berthelot, Rosetti și alți ofițeri francezi, dar și Prezan, alți câțiva generali români, Catargi cu familia și toate doamnele de onoare ale mele – întâlnire foarte emoționantă.

Am avut un noroc nemaipomenit. Ieri a turnat cu găleata toată ziua, la fel și noaptea, cât am fost în tren, dar azi s-a luminat, deși n-a fost soare, iar frig nu a fost deloc.

La gara Băneasa am urcat pe cai, eu, Nando (regele Ferdinand), Nicolae (fiul mai mic), Berthelot (Henri Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze) și toate notabilitățile (…).

Cât de lungă draga și vechea noastră șosea (Kiseleff, drumul de la gară spre Calea Victoriei, spre Palatul Regal), toți soldații erau aliniași de o parte și de alta, mai întâi francezii, apoi englezi, apoi românii – primii români erau cei din regimentul meu.

Nu pot descrie în cuvinte cât m-a emoționat vederea trupelor aliate! Era o dovadă limpede că necazurile noastre au ajuns la capăt, vedeam în sfârșit prieteni – nu mai văzusem trupe aliate, în afară de ruși, iar aceia, vai, știm prea bine ce fel de aliați ne-au fost.

La al doilea rond, ne-au întâmpinat preoții și s-a ținut o slujbă scurtă, cu binecuvântarea steagului. Imediat înainte de intrarea în oraș, ne-a primit primarul, cu pâinea și sarea tradiționale, împreună cu întregul corp diplomatic și actualii și foștii miniștri ai țării.

A urmat marșul pe Calea Victoriei frumos împodobită – nu-l pot descrie altfel decât un marș triumfal, în fruntea trupelor noastre, urmate de soldații aliați.

Orașul pur și simplu înnebunise. Mi se părea că până și casele, străzile și pietrele din pavaj strigau, aclamau, se bucurau împreună cu mulțimea. Am trecut călare printr-o mare de urale asurzitoare. Steaguri peste tot, oameni înghesuiți la fiecare fereastră, pe fiecare acoperiș, ca să nu mai vorbesc de stradă. Eu călăream la stânga lui Nando, Nicolae era de cealaltă parte a mea, iar Berthelot era în dreapta lui Nando.

Carol era în fruntea regimentului lui, fiicele mele trecuseră mai înainte într-o trăsură deschisă, cu patru cai negri rusești.

Tot orașul era în delir. Lipsiserăm doi ani, oamenii cunoscuseră toate ororile ocupației cu tot ce aduce ea, iar acum ne întorceam victorioși, în ciuda nefericirilor, ne întorceam după ce împliniserăm Visul de Veacuri, Visul de Aur al României. Ne întorceam cu România Mare – ne întorceam ca regele și regina tuturor românilor! E aproape de necrezut, dar e adevărat!

Procesiunea noastră a înaintat până la piața clasică de lângă statuia lui Mihai Viteazu, unde în fiecare an se țineau paradele de 10 Mai. Acolo ne-am oprit și toate trupele au trecut prin fața noastră.

E greu de descris încântarea frenetică a întregii populații. Erau de-a dreptul înnebuniți de fericire și dădeau glas bucuriei atât de zgomotos încât ți se făcea teamă să nu moară de efort.

După paradă am descălecat și am mers cu trăsura la Mitropolie – eu și Nando am fost într-o trăsură deschisă. La Mitropolie, înainte să ajungă și ceilalți, am avut 10 minute să mă schimb într-o rochie regală din catifea rubinie, cu broderie de aur și samur, cu o mică tocă din dantelă de aur.

Ceremonia de la biserică a fost scurtă și solemnă, în biserica cea veche și dragă, luminată slab doar cu lumânări care în biserici au un efect mult mai plăcut decât electricitatea.

M-a cuprins o satisfacție ciudată în timp ce priveam biserica plină de ofițeri francezi și englezi. Era minunat, i-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii.

La sfârșitul slujbei, Grigorescu ( gen. Eremia Grigoresu, eroul din 1917) l-a rugat pe Nando, în numele Armatei, să accepte rangul de feldmareșal. Nando a fost foarte mișcat și foarte bucuros.

Apoi am plecat într-un automobil deschis la Cotroceni! La Cotroceni! Iată clipa de care mă temeam. Într-acolo se îndreptase dorul meu în toți acești doi ani lungi, frământați și tragici – acolo la bisericuța veche (biserica ridicată de domnitorul Șerban Cantacuzino, demolată la ordinul lui dictatorului Ceaușescu, reconstruită în anii 2000) unde micul mormânt de-abia fusese închis (mezinul cuplului regal, Mircea a murit de febră tifoidă în noiembrie 1916, cu numai câteva săptămâni înainte ca Bucureștiul să fie ocupat de trupele germane, iar familia să se refugieze la Iași, împreună cu guvernul și toate autoritățile importante).

M-am întors la tine, Mircea, micuțul meu, după doi ani – eu care fugisem, mamă cu inima frântă și regină învinsă – m-am întors victorioasă, pare-se că sunt printre cei care înving! Dar tu ești mort, Mircea, micuțul meu, nici bucuria, nici durerea noastră nu te mai ating în nici un fel. În lumea întreagă au murit atâția oameni care nu se mai pot bucura de ceasul victoriei – dar n-au avut parte nici de suferințele pe care le-au îndurat cei vii! (…)

Casa părea uriașă – n-a fost stricat nimic, deși, firește, e destulă dezordine, dar mult mai puțină decât aș fi crezut.

Întoarcerea a fost ciudată, dar în unele privințe, întru totul naturală. Acum că ne-am întors acasă parcă nici nu am fost plecați atât de mult.

Am luat prânzul cu toată suita noastră în salonul nou care-mi era atât de drag și pe care îl decorasem cu atâta plăcere.

Mobilele au fost mutate de la locul lor, dar în cea mai mare parte sunt încă aici. A fost ciudat ș plăcut să mâncăm din nou în farfurii elegante de porțelan, cu flori frumoase pe masă și să bem din pahare delicate.

După prânz am plecat cu Nando în oraș cu automobilul, să vedem palatul mare (Palatul Regal de pe Calea Victoriei, ridicat de Carol I). Toată suflarea era în stradă. (…)

M-am întors acasă singură. Automobilul de-abia putea să treacă pe străzile pline de mulțimea în fierbere, mânată de un entuziasm fanatic. Oamenii mi se urcau pe automobil, înaintam cu greu, era înduioșător, comic și oarecum primejdios.

Odată ajunsă acasă m-am odihnit puțin. Apoi m-am îmbrăcat cât mai elegant, dar ne-având nici un fel de bijuterii, nu-mi pot da acele ultime tușe care sporesc, fără îndoială demnitatea unei ținute de regină. Toate bijuteriile mele sunt – sau nu mai sunt – tot la Moscova, s-ar putea să nu le mai revăd (bijuteriile Coroanei fuseseră trimise în Rusia, înainte de evacuarea Bucureștiului, împreună cu tezaurul Băncii Naționale, sub protecția vărului reginei, țarul Nicolae al II-lea; dar în timpul războiului, țarul abdicase, iar după puciul lui Lenin, din noiembrie 1917, făcut prizonier, iar în iulie 1918, executat. Tezaurul României a fost cheltuit în cea mai mare parte de conducerea bolșevică a Rusiei în timpul războiului civil care a urmat).

La cină, în marea sală de bal a palatului, au participat cam 120 de oameni. Miniștrii (ambasadorii) aliați, miniștrii de acum și din trecut ai României, ofițeri străini, ofițeri români, bucovineni, etc. Nando a ținut un discurs foarte frumos și foarte demn. E drept că subiectul era ușor și plăcut.

După aceea, conversații cu o mulțime de oameni, întoarcerea acasă și odihna binemeritată.

M-am culcat în scumpa mea cameră argintie, înconjurată de toate lucrurile care îmi plăceau cândva.

Ciudată lumea, tare ciudată.

Într-adevăr, victorie!”

Sursa: Maria, Regina României. Jurnal de Război 1918, Humanitas, 2015, vol. III, pp. 420-430.

Cât de importantă a fost Regina Maria pentru înfăptuirea Marii Uniri.

REPERELE UNIRII DE LA 1918

27 martie/9 aprilie 1918: Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău, votează unirea Basarabiei cu România.

15/28 noiembrie 1918: Congresul general al Bucovinei votează în unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu Regatul României, în contextul destrămării Imperiului Austro-Ungar.

18 noiembrie/1 decembrie 1918: Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia proclamă Unirea cu patria-mamă a provinciilor româneşti de peste Carpaţi.

În aceeaşi zi, Regele Ferdinand şi Regina Maria se întorc de la Iaşi, Bucureşti redevenind astfel capitala ţării. Urcaţi pe cai, regele, regina, principele Nicolae şi generalul Berthelot au mers în fruntea oştirii române şi a detaşamentelor aliate (engleze şi franceze), trecând pe sub Arcul de Triumf. Regina Maria, care îşi agăţase de şa un buchet de crizanteme galbene, îi salută pe cei care aclamau cortegiul regal.

1919: principala preocupare a diplomaţiei româneşti, în cursul acestui an, a fost ratificarea, prin tratatele de pace, a actelor de Unire din 1918. Şeful delegaţiei române la Paris, Ion I.C. Brătianu, întâmpina multe greutăţi ca urmare a faptului că România, ca şi alte ţări mici, fusese trecută în categoria statelor cu interese limitate şi nu era acceptată la elaborarea tratatelor de pace. În acest context, Regina Maria, cu acordul lui Ferdinand decide să plece la Paris pentru a susţine cauza României, în contextul relaţiilor pe care le avea cu lumea occidentală.

7 martie 1919: este primită de Georges Clemenceau, primul-ministru al Franței și, totodată, președintele Conferinţei de Pace de la Paris.

8 martie 1919: Regina Maria este primită la Palatul Elysee de preşedintele Raymond Poincare, care i-a înmânat Marele Cordon al Legiunii de Onoare, decoraţie care se conferea şefilor de stat în exerciţiul funcţiunii. Regina a mers, apoi, la Londra, unde a fost primită de regele George.

10 aprilie 1919: Regina Maria revine la Paris, pentru a se întâlni cu preşedintele american Woodrow Wilson.
Mai 1919: regele Ferdinand I şi regina Maria au făcut o vizită în Transilvania, oprindu-se la Braşov, Făgăraş, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad, Ţebea, Abrud, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistriţa, Careii Mari, Baia Marea, Oradea. Pe parcursul întregii călătorii, regina a purtat costumul popular românesc.

4 iunie 1920: se semnează, la Versailles, Tratatul de la Trianon, prin care este recunoscută oficial unirea Transilvaniei și a Banatului cu România. Prin acest document sunt confirmate pentru prima dată, în mod oficial, granițele României Mari.

15 octombrie 1922: Un alt moment important în viaţa reginei Maria a fost atunci când, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, a avut loc ceremonia încoronării perechii regale, Ferdinand şi Maria, fapt ce a reprezentat simbolul actului unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.

Cine a fost Regina Maria:

Maria Alexandra Victoria, Prințesa de Edinburgh, nepoată a Reginei Victoria a Angliei și a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, a devenit la 17 ani consoarta Prințului moștenitor Ferdinand al României și apoi, în 1914, Regina Maria a României. Regina Maria a părut să înţeleagă responsabilitatea monarhilor şi conducătorilor lumii şi şi-a asumat-o din toată inima, încă de când a sosit în ţara ei adoptivă. Ea a ajuns să cunoască poporul român, cultura sa, obiceiurile sale, regiunile sale rurale şi, mai presus de toate, aspiraţiile sale, care au devenit şi ale ei.

Încă de la început, Regina Maria s-a implicat activ în viaţa politică, având întâlniri cu miniştri şi diplomaţi și susținându-și fervent punctele de vedere. Observând interesul tinerei principese faţă de problemele ţării, Regele Carol I şi Principele moștenitor Ferdinand au numit-o pe Maria comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori (cavalerie). Maria a purtat cu mândrie uniforma militară şi s-a implicat activ în toate acţiunile pe care Regimentul 4 Roşiori (denumit mai târziu Regimentul 4 Roşiori “Regina Maria”) le-a desfăşurat.

Devenită regină odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, la puțin timp după izbucnirea Primului Război Mondial, Regina Maria a dedicat cu generozitate timp şi energie, soldaților răniți pe front și bolnavilor de tifos și holeră. Regina a coordonat colaborarea cu Crucea Roșie, a organizat spitale de campanie și a strâns fonduri pentru serviciul de ambulanță. Astfel, a ajuns să fie cunoscută drept ”mama răniților” sau ”Regina soldat”.

După război, Regina Maria s-a alăturat oamenilor de stat români de pe o poziţie neoficială, la convorbirile de pace de la Paris, pentru a pleda cazul ţării noastre cu privire la câştigurile teritoriale. Puţini oameni par a fi conştienţi că actuala dimensiune a României se datorează în mare măsură eforturilor de lobby depuse de Regina Maria la Paris.Ea a scris, de asemenea, numeroase cărţi şi articole despre România, în speranţa înlăturării sentimentelor negative faţă de ţara pentru care ajunsese să nutrească o iubire atât de profundă. Spiritualitatea şi o neclintită credinţă în Dumnezeu au călăuzit-o pe Regină de-a lungul întregii sale vieţi.

Chiar și după înfăptuirea și recunoașterea Marii Uniri de către marile puteri ale lumii, Regina Maria a continuat să pledeze cauza României și să promoveze valorile țării dincolo de granițe, până când a fost îndepărtată din viața politică a țării, odată cu preluarea tronului de către Carol al II-lea. Atunci s-a retras la Balcic sau la castelul Bran, iar ultimele zile din viață și le-a petrecut la castelul Pelișor, unde a și încetat din viață, la 18 iulie 1938.

„De ce am venit aici? Ei bine, am fost la Conferința de Pace de la Paris după război, și ei mi-au pus această întrebare și le-am spus: Fiecare țară are nevoie de o față. Deci când vă adunați cu toții pentru deliberări, vreau ca România să aibă o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac România ceva mai personal decât statistici și hărți.” afirma Regina Maria în toamna anului 1926, în timpul unei vizite în Statele Unite.

Citește și:

Ce semnifică ziua de 1 decembrie pentru români